miercuri, 11 februarie 2009

Leapsha.....de la JEAN BICA!


Inainte de a incepe sa raspund la o leapsha superba, voiam sa mai zic cate ceva despre cum vad eu viata pe plaiurile unchiului Sam....Dupa parerea mea, VISUL AMERICAN nu este decat un vis.

Este perfect adevarat ca aici iti poti implini dorintele mult mai repede decat in oricare alt loc de pe pamant....daaaar, daca vrei sa reusesti nu ai voie sa fii visator sau cu capul in nori!

Intr-adevar, este o tara fascinanta care a atras si va atrage milioane de imigranti din toate colturile lumii...dar, pe de alta parte, niciodata americanii nascuti aici nu ne vor privi la fel , nu ne vor considera de-ai lor...asa vad eu lucrurile acum!

Anyway....sa revenim!


Care este povestea ta?

Fiecare om are poveste lui, fiecare dintre noi consideram ca am avut o viata extraordinara, ca ceea ce ni s-a intamplat noua nu a mai trait nimeni...e firesc sa gandim asa, si poate chiar asa este.

Pot spune ca am avut , pana acum, o viata plina, plina ochi, chiar!M-am nascut intr-un mic si cochet orasel de munte (apropos....acolo as vrea si sa mor!)...am crescut(firesc) in sanul naturii.Cadea padurea pe mine....as putea spune!Deschideam fereastra camerei mele si vedeam Bucegii in toata splendoarea lor...hmmmm, frumos tare!

Ok...sa revenim, am crescut, am invatat, nimic special pana in momentul cand mama mea s-a hotarat sa plece printre ingeri. Aveam deja 20 de ani..De-atunci pot spune ca viata mea a inceput:am suferit, am urlat la Dumnezeu, chiar m-am certat cu el, am ratacit, am muncit din greu, am iubit, si iarrasi am suferit...lucrurile astea ni se intampla tuturor, nu?

Un mariaj scurt, nepotrivit si total nereusit... apoi iarasi am iubit, am suferit, apoi m-am ridicat, m-am scuturat de amintiri si am plecat in lume.... un punct din care viata mea a reinceput!

A urmat BUCURESTIUL, cu farmecul lui de mic Paris...cu minunatul si unicul Cismigiu, Herastrau, cu teatre , cu opera si cu tot ce ne atrage el..

Acum....povestea continua, am ajuns in America, inca nu stiu ce vreau sa fac, dar stiu ce vreau sa ajung!Vreau sa continui sa fiu un OM cu foarte multi prieteni, un om pe care ceilalti sa-l aprecieze si sa-l iubeasca!

Povestea continua...


2.Cum te vezi peste 10 ani? Inchipuie-te!

Nu ma pot vedea nicicum, pentru ca viata mea s-a schimbat de atatea ori, si in directii atat de diferite, incat nu am puncte de reper.Poate in viata asta( karma, ce sa-i faci?!) nu trebuie decat sa caut, sa aflu, sa experimentez.Dar oare nu asta facem cu totii???

Incerc totusi sa fac un mic scenariu...intr-o cabana la munte, cu un grup de prieteni, la un pahar de vorba si de vin! "Doar un grup de prieteni si un cer infinit".

Bucuriile marunte ne fac sa fim fericiti, nu asteptarile si visele marete, acelea s-ar putea sa ne dezamageasca crunt.Dar ce frumos e sa speri....


3.Accepti critica? Cum?

Ofc, daca e constructiva!Daca e doar o critica gratuita, ironica si fara temei, NU!


4.De ce te exprimi pe blog?Ce te-a determinat?

Initial. din curiozitate! Pana acum doi ani, nu am avut nevoie si nici macar nu am simtit nevoia de a folosi internetul. Aveam o viata prea plina in globul meu de cristal...

Cand am coborat in civilizatie, am fost nevoita sa invatz...la inceput , nu mi-e rusine sa recunosc., mi-era teama sa pun click pe ceva ca nu cumva sa stric computerul(prietena mea LALY poate confirma).Catinel, catinel....am invatat multe lucruri, inca mai sunt multe de invatat, dar scriu pe blog pentru ca sunt departe de tara, de prieteni, de globul meu de cristal...


5.Ce ai fi daca nu ai fi cine esti?

Aceeasi!Cu bune si cu rele , cu greseli ( dar oare ce om nu greseste), cu amintiri, cu prieteni, cu muntele in suflet, cu dragostea de oameni, indifirent cat de mult m-au dezamagit ....ACEEASI!


Multumesc Jean Bica, ca mi-ai oferit un moment in care sa ma mai gandesc la mine!

Ofer, cu mare drag si curiozitate, leapsha celor care au chef si timp sa raspunda.Sa stiti ca e un bun moment sa ne mai rascolim sufletele!

5 comentarii:

rumia spunea...

"dar, pe de alta parte, niciodata americanii nascuti aici nu ne vor privi la fel , nu ne vor considera de-ai lor."

Uei, Anuca!De cate zile esti mah in America? O luna, max, da?

Americanii nu sunt Englezoi...au si ei partile proaste, dar sunt toleranti bre' chiar si aia nascuti aici.Da-ti un pic de timp, si-ai sa descoperi singura in ei niste calitati pe care noi europenii le desconsideram deseori, dar care fac diferenta dintre "magari de azuga" si oameni civilizati.

Si-ai sa mai descoperi ceva foarte interesant: oameni prosti sunt peste tot in lume; la fel sicu oamenii finuti. Cu marea deosebire ca aici sistemul te obliga sa te gandesti de doua ori pana a scoate un porumbel din gura.

Buna sau rea legea, adevarul este ca in 4 ani de zile inca nu m-a jignit nimeni niciodata. Pe cand in Romania, stii bine ca nici nu iesi bine din casa sa te duci la paine, si ti-a si scuipat un tembel in cap, sau ti-a zis ceva de tactu', sau ti-a pus mana pe "bulane."- chiar daca habar
n-are cine esti.

Anyway, las' ca paduri sunt peste tot in lume, iar poezia nu era in Bucegi, era in tine. E alegerea ta daca o pastrezi sa nu.

Una e sa iti iubesti tara si copilaria, si alta e sa te tii strans legata de o mentalitate negativa ce nu iti va aduce nici un beneficiu.

Ok, hai te pup.

tartoras spunea...

@Rumia--mare dreptate ai mah!!!Sa stii ce tocmai de aia am plecat si din Azuga si mai apoi si din Romania.
Pentru a scapa de acea mentalitate negativa de care vorbeai....
Nu stiu cine esti....dar te tzuk! Take care!

Jean Bica spunea...

Eu iti multumesc... pentru ca ai acceptat leapsha, pentru ca ai fost deschisa...si mai ales ca am avut ceva de invatat de la tine...oricat de golan si uns cu toate alifiile as fi...recunosc cand mai am ocazia sa invat de la oameni mai incercati de soarta.
Plecaciuni!

Anonim spunea...

draga ...hm...nu stiu ...anuca? parca asa iti spunea cineva...am intrat intamplator pe blogul tau...ma emotioneaza povestea ta, pentru ca pana mai acum un an, nu-mi doream sa plec din tara, dar cu putin inainte de criza m-a prins un dor de duca, greu de suportat...ale vietii dezamagiri, ale sufletului cautari, ale spiritului nevoi...am si eu un frate in America ( de 12 ani plecat, interesanta experienta, ciudat traseu, poveste de spus, carte de scris, timp de-as avea)
America ma cheama pentru ca e departe...Europa acum mi-e acasa...si eu am crescut la poale de munte si eu acolo as vrea sa fiu ingropata. acum sunt in Bucuresti, cu fluierul, cu muzicuta, cu chitara, cu poezia, cu cartea, cu caii de la Adunatii Copaceni, cu rolele, cu patinele, cu cativa prieteni dragi, singura si nu chiar. chemarile si cautarile imi dau ghes sa plec...oare unde? detest intr-un fel instinctul nostru de conservare sociala...in lupta asta pentru supravietuire ( am si eu un job, ca toata lumea) eul nostru interior devine orfan, abandonat intr-o lume straina exprimarii lui desavarsite.
bucura-te,traieste,experimenteaza si nu uita exista oameni care te pot intelege...

laura, bucuresti, via calimani

tartoras spunea...

Multumesc Jean Bica, multumesc fata anonima!!!!
Mi-e asa dor de prietenii mei ,ca orice semnal de gand bun imi aminteste de ei!
Si noii prieteni, virtuali, ce-i drept, fac bine la sufletelul meu!