Romanian Chefs Community: Ana Thomas : Meniul asta m-a ajutat sa aleg exact ...

Romanian Chefs Community: Ana Thomas : Meniul asta m-a ajutat sa aleg exact ...: UPDATE Ana Thomas came in the United States three years ago. For the first 12 years of her life she experienced the terror of Romania ’...

Relaxare totala la marginea oceanului...

BLACK PEBBLE BEACH - SHELTER COVE, CA

MARETIA OCEANULUI PACIFIC- PEBBLE BEACH , SHELTER COVE, CA

Vremea marturisirilor...NICHITA STANESCU

Cu putina intarziere, vreau sa amintesc de 31 martie, zi in care Nichita Stanescu ar fi implinit 78 de ani...

Sunt un om viu

"Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat."

A venit postasul....

SCRISOARE PENTRU ANA (II)

"Răul cel mai mare din jurul nostru nu e sărăcia, nu e mizeria sau jigodismul în formă pură, sămânţa neagră care încolţeşte în cele mai urâte condiţii!

Vremurile astea nenorocite nasc alte generaţii care nu cunosc decât oftica pentru orice ar face sau ar avea altul, chiar dacă e vorba doar de un zâmbet întâmplător!

Foarte puţini se mai luptă să nu se uite încruntaţi la cei de aproape, foarte puţini recunosc sau sunt conştienţi de efortul de a nu se înrăi, ceilalţi sunt cuprinşi de febra lui a fi sau a avea, desigur, mai mult decât ceilalţi, mai mult decât oricine.

Sărăcia se simte în zâmbetele false, nu scapă nimeni.

Cei care iau şpagă îi urăsc pe cei care nu iau, cei care aleargă dezorientaţi spre clasicul verde al dolarului nu se uită în urmă, folosesc jignirile ca pe o armă de mare talent, nu mai au nimic sfânt, deşi se îngrozesc de orice, strigând: „Doamne fereşte”. Îşi asumă nesimţirea ca pe o calitate şi percep ura ca pe un mijloc de a se apăra.

Cei bolnavi îi urăsc pe cei sănătoşi, cei care au copii simt numai dispreţ pentru cei care n-au avut curajul.

Să fie genetic? Să fie consecinţa anilor de comunism? Nici nu mai contează! Nu e important decât să ne ascuţim bine cuţitele care trebuie înfipte în spate, de preferinţă în spatele cuiva care n-are niciun interes.

Înţeleg, zic eu, cursul ameţitor al istoriei, mecanismul politic odios, reprimarea, gustul pentru absolut! Nu înţeleg, însă, dacă am avut cândva sau am pierdut de curând pasiunea pentru frumos, pentru bine, pentru alb.

Nu înţeleg satisfacţia morţii caprei vecinului, pentru mine n-are logică! Mă consolez cu faptul că, din când în când, dar foarte rar, întâlnesc şi oameni ca mine, consideraţi nebuni. Aici apare problema: nebunii trebuie să se cunoască pentru a găsi afinutăţi, oamenii care urăsc n-au nevoie de asta, se recunosc dintr-o privire ca aparţinând aceluiaşi club.

Instinctul violent îl domină pe cel de compasiune.

Cum să faci ca vecinii să nu te mai privească strâmb? Cum să faci să dispară aluziile pline de absurditate şi venin, de la cologii care îţi zâmbesc? Cum să-i ajuţi pe toţi cei pe care ai vrea să-i ajuţi? Nu găsesc răspuns, nici dacă aş fi o carte americană, cred că nici sfinţii nu mai reuşesc!

Singurul lucru pe care îl poţi face este să rămâi aproape de oameni   ca tine, cei care vor televizorul scump ca să vadă cât mai bine un film, nu pentru a-l băga sub nas altora, întărâtaţi, care se vor uita şi mai urât la tine şi-ţi vor reteza capul cu prima ocazie, convinşi fiind că aşa va răsări şi pentru ei un nou televizor.

Hoţul care strigă hoţii e un mare trend. Eram orbi înainte sau tactica asta a prins aripi acum? Chiar e posibil ca urmărind politicieni abili să împrumutăm din tehnicile lor dezgustătoare? Aşa eram şi anul trecut?

Ne-au lovit acum disperarea şi realitatea doar pe un mic procent de visători?

Până la urmă, ăştia câţiva care nu urlăm peste tot cât suntem de buni şi cât sunt de proşti ceilalţi, am putea fi consideraţi inadaptaţi, inadaptaţi la un mediu nociv, dar, totuşi, inadaptaţi.

Să zicem că ne-am propune îngroşarea obrazului pentru ca ura asta fără margini să nu ne mai înţepe inima constant, dar nesimţirea este un dat din născare, iar cultivată ar cere prea mult timp.

Să aibă dreptate înţelepţii, purii lui zen? Dacă eşti bun şi cald şi senin, toate lucrurile bune vin către tine? Şi aici nu mă refer la bani cum ar crede unii! Poate eşti bun şi cald, dar poţi să fii senin, aşa ca o limpezime a cerului într-o mare furtună? Numai efortul de a nu urî, la rândul tău, îţi tulbură seninul, numai faptul că auzi şi vezi ce te înconjoară, te îndepărtează de senin.

Şi atunci cum? Am putea fi cu toţii yoghini şi brahmani? Am putea cu toţii să plutim într-o altă lume? Nu cred. Am putea, însă, din timp în timp să facem un exerciţiu de bun simţ!"

by Stefana

Am primit o scrisoare...

SCRISOARE PENTRU ANA ( I )

                   "Mă oboseşte în ultima vreme gândul că alegem de unii singuri să trăim închişi,

 sufocaţi.

Mulţi nu avem plăcerea riscului, nu avem curaj. De fapt, e un cerc vicios. Dacă am avea îndrăzneala celor cărora le devenim prizonieri, n-am fi nimerit în situaţiile care ne limitează.

Unde şi cum ne găsim puterea de a ne îndepărta definitiv de mediocritate, asumându-ne o oarecare nesiguranţă a paşilor?

Ne ascundem în spatele unor scuze neverosimile. Adică, de ce am accepta umilinţa, lipsa cuvântului, adversitatea barbară pentru o linişte pe care n-o avem?

E verificat faptul că nu poţi aduce lumina într-un suflet întunecat, cel puţin nu tu, un simplu călător lipsit de har sau curaj. Soluţia rămasă e îndepărtarea de sursa problemelor: de cele mai multe ori o goană nebună a materialului, o goană în care nu contează nici măcar faptul că cel vizat e în mod vizibil mai sărac; e o problemă şi faptul că există. Orice nu se încadrează în scopul alianţelor strângătoare de pulbere de valutară, e o ameninţare, o ţintă, un decor nedorit.

Acum, îndepărtarea de astfel de grupuri, influenţe, energii irosite cere, la rândul ei, ceva efort din partea vânatului.

Amăgit de liniştea unei zile, vânatul se refugiază sperând că printr-o minune, ghinionul s-a spart. Primeşte încă o dovadă şi încă una, că politeţea, reţinerea, altruismul sunt arme inutile, sunt manifestări prosteşti, sunt scuturi ineficiente. Şi atunci, de ce nu se poate rupe de mediul viciat fără măsuri de siguranţă? Este slăbiciune? Este comoditate? Este vinovată însăşi calitatea de îngrijorat, sensibil, preocupat de buna-stare a altora, adică exact ceea ce îl face diferit?

Cum faci un nepăsător dintr-o persoană receptivă la emoţii?

Cam câtă yoga, ce credinţă, ce fel de determinare, ce exerciţiu purificator îl poate elibera?

Cu siguranţă, senzaţia aceea apropiată de claustrofobie, setea aceea de libertate şi linişte îl consumă înainte de a afla un răspuns.

Oare e cineva pe lumea asta, care ar trebui să-i înveţe, să-i consoleze, să le redea libertatea sau sunt condamnaţi să lupte cu ei înşişi într-o mie de vieţi, până când vor găsi forţa de a se detaşa, de a se împotrivi curentului, nu doar prin felul de a fi de până acum, ci printr-o soluţie oarecare, una care până acum le-a scăpat?

Căutarea aceasta are sens? E o căutare ca oricare alta?

Trebuie să te predai înainte de a încerca sau să încerci până ce îţi va fi uşor să te predai?"

                                          by Stefana

    Scrisoare pentru mine de la scumpa Stefana! Am insistat mult sa-mi scrie....nu-i asa ca va place?