SCRISOARE PENTRU ANA (II)
"Răul cel mai mare din jurul nostru nu e sărăcia, nu e mizeria sau jigodismul în formă pură, sămânţa neagră care încolţeşte în cele mai urâte condiţii!
Vremurile astea nenorocite nasc alte generaţii care nu cunosc decât oftica pentru orice ar face sau ar avea altul, chiar dacă e vorba doar de un zâmbet întâmplător!
Foarte puţini se mai luptă să nu se uite încruntaţi la cei de aproape, foarte puţini recunosc sau sunt conştienţi de efortul de a nu se înrăi, ceilalţi sunt cuprinşi de febra lui a fi sau a avea, desigur, mai mult decât ceilalţi, mai mult decât oricine.
Sărăcia se simte în zâmbetele false, nu scapă nimeni.
Cei care iau şpagă îi urăsc pe cei care nu iau, cei care aleargă dezorientaţi spre clasicul verde al dolarului nu se uită în urmă, folosesc jignirile ca pe o armă de mare talent, nu mai au nimic sfânt, deşi se îngrozesc de orice, strigând: „Doamne fereşte”. Îşi asumă nesimţirea ca pe o calitate şi percep ura ca pe un mijloc de a se apăra.
Cei bolnavi îi urăsc pe cei sănătoşi, cei care au copii simt numai dispreţ pentru cei care n-au avut curajul.
Să fie genetic? Să fie consecinţa anilor de comunism? Nici nu mai contează! Nu e important decât să ne ascuţim bine cuţitele care trebuie înfipte în spate, de preferinţă în spatele cuiva care n-are niciun interes.
Înţeleg, zic eu, cursul ameţitor al istoriei, mecanismul politic odios, reprimarea, gustul pentru absolut! Nu înţeleg, însă, dacă am avut cândva sau am pierdut de curând pasiunea pentru frumos, pentru bine, pentru alb.
Nu înţeleg satisfacţia morţii caprei vecinului, pentru mine n-are logică! Mă consolez cu faptul că, din când în când, dar foarte rar, întâlnesc şi oameni ca mine, consideraţi nebuni. Aici apare problema: nebunii trebuie să se cunoască pentru a găsi afinutăţi, oamenii care urăsc n-au nevoie de asta, se recunosc dintr-o privire ca aparţinând aceluiaşi club.
Instinctul violent îl domină pe cel de compasiune.
Cum să faci ca vecinii să nu te mai privească strâmb? Cum să faci să dispară aluziile pline de absurditate şi venin, de la cologii care îţi zâmbesc? Cum să-i ajuţi pe toţi cei pe care ai vrea să-i ajuţi? Nu găsesc răspuns, nici dacă aş fi o carte americană, cred că nici sfinţii nu mai reuşesc!
Singurul lucru pe care îl poţi face este să rămâi aproape de oameni ca tine, cei care vor televizorul scump ca să vadă cât mai bine un film, nu pentru a-l băga sub nas altora, întărâtaţi, care se vor uita şi mai urât la tine şi-ţi vor reteza capul cu prima ocazie, convinşi fiind că aşa va răsări şi pentru ei un nou televizor.
Hoţul care strigă hoţii e un mare trend. Eram orbi înainte sau tactica asta a prins aripi acum? Chiar e posibil ca urmărind politicieni abili să împrumutăm din tehnicile lor dezgustătoare? Aşa eram şi anul trecut?
Ne-au lovit acum disperarea şi realitatea doar pe un mic procent de visători?
Până la urmă, ăştia câţiva care nu urlăm peste tot cât suntem de buni şi cât sunt de proşti ceilalţi, am putea fi consideraţi inadaptaţi, inadaptaţi la un mediu nociv, dar, totuşi, inadaptaţi.
Să zicem că ne-am propune îngroşarea obrazului pentru ca ura asta fără margini să nu ne mai înţepe inima constant, dar nesimţirea este un dat din născare, iar cultivată ar cere prea mult timp.
Să aibă dreptate înţelepţii, purii lui zen? Dacă eşti bun şi cald şi senin, toate lucrurile bune vin către tine? Şi aici nu mă refer la bani cum ar crede unii! Poate eşti bun şi cald, dar poţi să fii senin, aşa ca o limpezime a cerului într-o mare furtună? Numai efortul de a nu urî, la rândul tău, îţi tulbură seninul, numai faptul că auzi şi vezi ce te înconjoară, te îndepărtează de senin.
Şi atunci cum? Am putea fi cu toţii yoghini şi brahmani? Am putea cu toţii să plutim într-o altă lume? Nu cred. Am putea, însă, din timp în timp să facem un exerciţiu de bun simţ!"
by Stefana
by Stefana
