Ce vreti, mi-e tare dor de acasa!
Mihai Eminescu - Din Străinătate
Când tot se-nveseleste, când toti aci se-ncânta,Când toti îsi au placerea si zile fara nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avânta
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzatori.
Si inima aceea, ce geme de durere,
Si sufletul acela, ce cânta amortit,
E inima mea trista, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemarginit.
As vrea sa vad acuma natala mea vâlcioara
Scaldata în cristalul pâraului de-argint,
Sa vad ce eu atâta iubeam odinioara:
A codrului tenebra, poetic labirint;
Sa mai salut o data colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, linistiri,
Ce respirau în taina placeri mai naturale,
Visari misterioase, poetice soptiri.
As vrea sa am o casa tacuta, mitutica,
În valea mea natala, ce undula în flori,
Sa tot privesc la munte în sus cum se ridica,
Pierzându-si a sa frunte în negura si nori.
Sa mai privesc o data câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut,
Ce auzi odata copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a vazut.
Melodica soptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoana al pasarilor cor,
Cântarea în cadenta a frunzelor, ce freme,
Nascur-acolo-n mine soptiri de-un gingas dor.
Da! Da! As fi ferice de-as fi înca o data
În patria-mi iubita, în locul meu natal,
Sa pot a binezice cu mintea-nflacarata
Visarile juniei, visari de-un ideal.
Chiar moartea, ce raspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde ghetoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce linistire,
În visuri fericite m-ar duce catre nori.
1866, 17/29 iulie
